AŞTEPTĂRI
- Lumea civilizată nu este aşa cum o ştiţi voi, le zice întâiul papuaş oamenilor din tribul său, adunaţi în cerc, împrejurul focului, ea este plină de dealuri cu nisip, soarele te orbeşte şi te năuceşte, ziua te ucide căldura, iar noaptea îngheţi de frig... Foarte rar găseşti un locşor cu umbră şi un fir de apă, iar oamenii sunt puţini şi negri.
- Nu este adevărat, zice cel de-al doilea papuaş aruncând un vreasc pe foc, lumea este făcută din gheaţă, viscol, ger şi zăpadă, iar soarele nu are putere... Oamenii civilizaţi trăiesc în colibe de gheaţă, se îmbracă în blănuri, au ochii mici şi subţiri şi într-adevăr sunt puţini dar toţi sunt roşii-arămii, nu negri.
- Nu, nu, neagă al treilea papuaş, lumea este altfel. Oamenii sunt foarte mulţi, sunt galbeni, au ochii oblici, părul negru şi ţepos, umblă în uniforme şi se strâng la un loc, mănâncă mai puţin decât noi, se închină la un zeu de piatră cu şapcă şi fac arme uluitoare.
- Nici vorbă spune cel de-al patrulea... lumea civilizată este o porcărie. Oamenii sunt doar arămii spre negru, au ochii boboşaţi, nasurile coroiate, sunt nespălaţi, aruncă gunoaiele în faţa colibelor, trândăvesc şi dacă n-au nimic de furat beau cât e ziua de lungă, scuipă seminţe peste tot şi înjură....
- Măi voi aţi luat etnobotanice! Nu-i aşa, zice al cincilea, lumea civilizată este o colibă uriaşă cu geamuri multe, plină de minunăţii şi în faţa ei îşi iau zborul sau poposesc păsări de fier colosale, care înghit sau scuipă din burta lor oameni de toate culorile, frumos îmbrăcaţi, care târăsc după ei nişte boccele mari.
- Ce vorbiţi!? se revoltă al şaselea, lumea civilizată este cu totul altfel... e făcută numai din bărbaţi albi foarte nervoşi, care stau într-un fel de vale şi fluieră, se ridică, urlă, se-mbată, rup băncile, se iau la bătaie, însă toţi se holbează disperaţi la câţiva demoni care se fugăresc pe iarbă şi lovesc cu picioarele, o băşică de porc.
- Ha, zice al şaptelea, lumea minunată în care am fost este făcută doar din copii care stau pe-ntuneric într-o colibă mare, plescăie ceva care seamănă cu nişte floricele, fac mizerie, gălăgie şi se uită la un perete de unde ţâşnesc spre tine raţe şi şoareci vorbitori şi râd de se prăpădesc. Aşa arată lumea civilizată, nu altfel.
Discuţia aprinsă dintre cei zece papuaşi
strânşi în jurul focului, mari cunoscători ai lumii civilizate, a ţinut multă
vreme... Ei, cei zece, al căror tib nu intrase niciodată în contact cu vreun
alt trib din altă civilizaţie, fuseseră fără să ştie, obiectul unui experiment.
Cu două zile în urmă, câţiva antropologi îi urcaseră în avion şi lăsaseră în
diferite locuri din lume. Odată reveniţi, nu s-au mai putut pune de acord asupra
adevărului în ceea ce priveşte lumea civilizată, căci, dacă primul papuaş ajunsese
într-o oază din Sahara, al doilea într-un cătun din Groenlanda, al treilea în Coreea
de Nord, al patrulea în Ferentari, al cincilea pe un aeroport internaţional, al
şaselea pe un stadion, al şaptelea într-un cinematograf 3D, în schimb al
optulea papuaş care fusese la biserică, neputând să cadă de acord asupra
detaliilor, mai ales la partea în care oamenii se dădeau cu capul de podele, era
cât p-aci să se ia la bătaie cu al nouălea, care fusese la Operă, dar unde
oamenii asistau în linişte la acelaşi gen de spectacol, zicea el. Cât priveşte
pe cel de-al zecelea papuaş, care se plimbase uluit prin centrul New-Yorkului ba
pe jos, ba cu autobuzul, ba cu metroul şi care i-a făcut mincinoşi pe toţi
ceilalţi, puţin a lipsit să nu fie alungat din trib, cu pietre.
Şi acum, vă rog pe voi prin
extrapolare, să luaţi de pe stradă, la întâmplare, zece spiritualistici treziţi
şi iluminaţi, că’s guruşi, popi, maeştri, vraci, prooroci, şamani cu maşină la
scară sau mai ştiu eu ce alţi iniţiaţi, nu contează, şi să îi puneţi să povestească în faţa unui public numeros adevărata
realitate a nevăzutelor, cea pe care au trăit-o şi au cunoscut-o ei! Vreţi să
aflaţi dinainte rezultatul? Ei bine, fiecare dintre ei, după ce îşi va fi
epuizat adevărul de expus va avea negreşit un grup de adepţi, papuaşi unul şi
unul, pe care îi vor iniţia cu cunoştinţe spiritualistice şi îi vor îndesa ca
pe ardeii umpluţi cu tainele, misterele şi secretele nemaiauzite şi nemaivăzute
decât de ei, şi le vor lua şi banii pentru învăţături.
Cam
despre asta este vorba atunci când, avizi de cunoaştere, identitate şi putere,
căci nu-i aşa knowledge is power,
cotrobăim în propria noastră minte după dimensiuni ale conştiinţei extinse ca
gumilasticul, care de care mai cilibii, mai beatifice, mai extatice, mai
confuzabile şi mai pline de arhangheli, portaluri şi entităţi gata să ne ajute
să evoluăm spiritual... dimensiuni din care unii se întorc “aleşi”, alţii treziţi,
alţii iluminaţi, iar cei mai mulţi, căpiaţi
de fericire. Trecând elegant peste accidentele frecvente privind trezirea cu şocuri electrice, diminuarea intensităţii luminii cu Solian, întoarcerea la realitate de la starea beatifică de unire cu Pantocratorul, la starea de unire cu botanica, mai precis la cea de legumă, prin rămânerea definitivă a unora în absolut, accidente desigur, neplăcute, dar considerate pierderi colaterale în marea luptă pentru aflarea răspunsurilor la întrebările esenţiale ale omenirii: “de unde venim?”, “cine suntem?” şi “încotro ne îndreptăm?”, aşadar, trecând peste toate acestea ca şi cum nu ar exista, persistăm în încredinţarea noastră că suntem Buricul Universului şi fii de dumnezei şi că fără noi, roata lumilor nu se poate învârti.
“Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este prima povaţă a înaintaşilor noştri.. E obositor, ce să zic...!? Chestia cu autocunoaşterea.... poţi oricând să ai surprize... Şi spun asta deoarece şi autocunoaşterea este un fel de zbor la trapez dar fără plasă... Dar poţi lua oricând "plasă" sau te poţi prăvăli într-o criză existenţială de numa’ numa’.... E fragilă autocunoaşterea asta şi... foarte labilă, după cât de repede aleargă caii verzi pe pereţii tăi, sau după cât de înalt zboară porcu... Şi într-adevăr, deşi toată lumea ştie sigur care este adevărul şi într-adevărul despre mirobolantele lumi nevăzute şi fiecare se bate cu cărămida-n piept că a găsit Calea, de fapt, nimeni nu ştie mai nimic.
Şi totuşi..., aşteptări că putem cunoaşte şi înţelege totul şi că putem accesa veşnicia avem, căci semnalele care ne arată că suntem pe drumul cel bun, încă de când am deschis ochii asupra lumilor văzute şi imaginate, ne însoţesc permanent în marşul nostru triumfal, de la nimic către nimic.
Pentru bucuria minţii şi al sufletului vostru vă propun un videoclip, absolut senzaţional.
pretty nice blog, following :)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere:)))
RăspundețiȘtergereOooooo minunata Mea copilă Maria-Aurelia... câtă dreptate poţi să ai! Întotdeauna a fost aşa: un Gepetto şi un Pinochio. Iar Pinochio a jucat jocul "mortul de la groapă se întoarce".
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereN-am murit copilă, dar nici mult nu mai am...
RăspundețiȘtergere:)))))
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereIncerc sa inteleg "mecanismul" prin care oamenii se transforma atat de rau, incat prietenii nu-i mai recunosc. Uite un model, din imaginatia mea:
RăspundețiȘtergereCineva iubeste foarte mult hainele. Atat de mult, incat devine obsedat de ele. Peste tot vede doar haine, haine...Vitrinele au acest rost. Sa ne ademeneasca spre obiectele de care sufletele noastre sunt atasate. Asta se poate rezolva devenind creator de moda si ajutandu-i pe altii sa se imbrace mai frumos. Daca ramai doar un iubitor de haine si atat, fara sa-ti dezvolti acea latura divina din tine, de Creator, vei invata sa castigi bani doar ca sa cumperi cat mai multe haine. Iti vei umple dulapurile cu imbracaminte, incaltaminte, palarii, papioane, cravate, bijuterii, ceasuri...
Obiectele ravnite, de care sufletul tau s-a atasat, vor incepe, precum moliile, sa-ti devoreze sufletul. Fara suflet, oamenii nu mai sunt oameni, ci genti, pantofi, palarii si ceasuri ce se plimba pe strada.
Noi, cei ce nu suntem lacomi si ne multumim cu cat avem, ne plimbam nu printre oameni, ci printre masini cu chip de om, creiere cu chip de om ( asta pentru ca sunt unii care sunt atasati de carti), piramide cu chip de om, in cazul masonilor...etc. As putea vorbi mult pe tema asta, dar n-am chef acum.
Printre toate aceste obiecte umblatoare, se plimba copiii, maidanezii si alte animale. Noi ne intelegem bine intre noi. Suntem prietenosi si radem de voi. Problema apare cand copiii raman orfani de parintii devorati de moliile dorintelor lor. Cine-i creste pe copii? Se cresc cam singuri, pana la varsta la care obiectele miscatoare care-si spun parinti ii iau de langa prietenii catei si-i baga in turma, invatandu-i sa devoreze obiecte, care la randul lor, repetitiv, le vor devora sufletele.
Doamne, mi-ai pus sa ascult, cat am stat in grupul tau, muzica de calitate. Te rasplatesc cu un concert. :)
RăspundețiȘtergerehttp://mariadakhel.blogspot.ro/2014/02/concertul.html
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere