SUNTEM RODUL PAMANTULUI, NU BURICUL PAMANTULUI SI NICI BURICUL UNIVERSULUI

...sensul este expansiune si deschidere sferica si orice punct al acestei expansiuni se deschide la rindul lui spre infinit...
Ady http://triunitate.blogspot.com/

"Cuvantul «dumnezeu» nu este nimic altceva pentru mine decat expresia si produsul slabiciunii umane, Biblia este o colectie de legende onorabile, dar primitive, care sunt, in orice caz, destul de copilaresti". "Niciun fel de interpretare, indiferent cat de subtila, nu-mi poate schimba opinia"
Albert Einstein

"De ce existam noi si universul? Daca gasim raspunsul la aceasta intrebare, el ar reprezenta triumful final al ratiunii umane - pentru ca atunci am cunoaste gindirea lui Dumnezeu."
Stephen W. Hawking

PERSOANE INTERESANTE

miercuri, 5 martie 2014

AŞTEPTĂRI



   
           AŞTEPTĂRI
           
            - Lumea civilizată nu este aşa cum o ştiţi voi, le zice întâiul papuaş oamenilor din tribul său, adunaţi în cerc, împrejurul focului, ea este plină de dealuri cu nisip, soarele te orbeşte şi te năuceşte, ziua te ucide căldura, iar noaptea îngheţi de frig... Foarte rar găseşti un locşor cu umbră şi un fir de apă, iar oamenii sunt puţini şi negri.  
           
- Nu este adevărat, zice cel de-al doilea papuaş aruncând un vreasc pe foc, lumea este făcută din gheaţă, viscol, ger şi zăpadă, iar soarele nu are putere... Oamenii civilizaţi trăiesc în colibe de gheaţă, se îmbracă în blănuri, au ochii mici şi subţiri şi într-adevăr sunt puţini dar toţi sunt roşii-arămii, nu negri.     
            - Nu, nu, neagă al treilea papuaş, lumea este altfel. Oamenii sunt foarte mulţi, sunt galbeni, au ochii oblici, părul negru şi ţepos, umblă în uniforme şi se strâng la un loc, mănâncă mai puţin decât noi, se închină la un zeu de piatră cu şapcă şi fac arme uluitoare.            
             - Nici vorbă spune cel de-al patrulea... lumea civilizată este o porcărie. Oamenii sunt doar arămii spre negru, au ochii boboşaţi, nasurile coroiate, sunt nespălaţi, aruncă gunoaiele în faţa colibelor, trândăvesc şi dacă n-au nimic de furat beau cât e ziua de lungă, scuipă seminţe peste tot şi înjură....
 
            - Măi voi aţi luat etnobotanice! Nu-i aşa, zice al cincilea, lumea civilizată este o colibă uriaşă cu geamuri multe, plină de minunăţii şi în faţa ei îşi iau zborul sau poposesc păsări de fier colosale, care înghit sau scuipă din burta lor oameni de toate culorile, frumos îmbrăcaţi, care târăsc după ei nişte boccele mari.   
            - Ce vorbiţi!? se revoltă al şaselea, lumea civilizată este cu totul altfel... e făcută numai din bărbaţi albi foarte nervoşi, care stau într-un fel de vale şi fluieră, se ridică, urlă, se-mbată, rup băncile, se iau la bătaie, însă toţi se holbează disperaţi la câţiva demoni care se fugăresc pe iarbă şi lovesc cu picioarele, o băşică de porc.
            - Ha, zice al şaptelea, lumea minunată în care am fost este făcută doar din copii care stau pe-ntuneric într-o colibă mare, plescăie ceva care seamănă cu nişte floricele, fac mizerie, gălăgie şi se uită la un perete de unde ţâşnesc spre tine raţe şi şoareci vorbitori şi râd de se prăpădesc. Aşa arată lumea civilizată, nu altfel.

            Discuţia aprinsă dintre cei zece papuaşi strânşi în jurul focului, mari cunoscători ai lumii civilizate, a ţinut multă vreme... Ei, cei zece, al căror tib nu intrase niciodată în contact cu vreun alt trib din altă civilizaţie, fuseseră fără să ştie, obiectul unui experiment. Cu două zile în urmă, câţiva antropologi îi urcaseră în avion şi lăsaseră în diferite locuri din lume. Odată reveniţi, nu s-au mai putut pune de acord asupra adevărului în ceea ce priveşte lumea civilizată, căci, dacă primul papuaş ajunsese într-o oază din Sahara, al doilea într-un cătun din Groenlanda, al treilea în Coreea de Nord, al patrulea în Ferentari, al cincilea pe un aeroport internaţional, al şaselea pe un stadion, al şaptelea într-un cinematograf 3D, în schimb al optulea papuaş care fusese la biserică, neputând să cadă de acord asupra detaliilor, mai ales la partea în care oamenii se dădeau cu capul de podele, era cât p-aci să se ia la bătaie cu al nouălea, care fusese la Operă, dar unde oamenii asistau în linişte la acelaşi gen de spectacol, zicea el. Cât priveşte pe cel de-al zecelea papuaş, care se plimbase uluit prin centrul New-Yorkului ba pe jos, ba cu autobuzul, ba cu metroul şi care i-a făcut mincinoşi pe toţi ceilalţi, puţin a lipsit să nu fie alungat din trib, cu pietre.

            Şi acum, vă rog pe voi prin extrapolare, să luaţi de pe stradă, la întâmplare, zece spiritualistici treziţi şi iluminaţi, că’s guruşi, popi, maeştri, vraci, prooroci, şamani cu maşină la scară sau mai ştiu eu ce alţi iniţiaţi, nu contează, şi să îi puneţi  să povestească în faţa unui public numeros adevărata realitate a nevăzutelor, cea pe care au trăit-o şi au cunoscut-o ei! Vreţi să aflaţi dinainte rezultatul? Ei bine, fiecare dintre ei, după ce îşi va fi epuizat adevărul de expus va avea negreşit un grup de adepţi, papuaşi unul şi unul, pe care îi vor iniţia cu cunoştinţe spiritualistice şi îi vor îndesa ca pe ardeii umpluţi cu tainele, misterele şi secretele nemaiauzite şi nemaivăzute decât de ei, şi le vor lua şi banii pentru învăţături.
            Cam despre asta este vorba atunci când, avizi de cunoaştere, identitate şi putere, căci nu-i aşa knowledge is power, cotrobăim în propria noastră minte după dimensiuni ale conştiinţei extinse ca gumilasticul, care de care mai cilibii, mai beatifice, mai extatice, mai confuzabile şi mai pline de arhangheli, portaluri şi entităţi gata să ne ajute să evoluăm spiritual... dimensiuni din care unii se întorc “aleşi”, alţii treziţi, alţii iluminaţi, iar cei mai mulţi, căpiaţi de fericire.      
 
            Trecând elegant peste accidentele frecvente privind trezirea cu şocuri electrice, diminuarea intensităţii luminii cu Solian, întoarcerea la realitate de la starea beatifică de unire cu Pantocratorul, la starea de unire cu botanica, mai precis la cea de legumă, prin rămânerea definitivă a unora în absolut, accidente desigur, neplăcute, dar considerate pierderi colaterale în marea luptă pentru aflarea răspunsurilor la întrebările esenţiale ale omenirii: “de unde venim?”, “cine suntem?” şi “încotro ne îndreptăm?”, aşadar, trecând peste toate acestea ca şi cum nu ar exista, persistăm în încredinţarea noastră că suntem Buricul Universului şi fii de dumnezei şi că fără noi, roata lumilor nu se poate învârti.   
           
            “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este prima povaţă a înaintaşilor noştri.. E obositor, ce să zic...!? Chestia cu autocunoaşterea.... poţi oricând să ai surprize... Şi spun asta deoarece şi autocunoaşterea este un fel de zbor la trapez dar fără plasă...
Dar poţi lua oricând "plasă" sau te poţi prăvăli într-o criză existenţială de numa’ numa’.... E fragilă autocunoaşterea asta şi... foarte labilă, după cât de repede aleargă caii verzi pe pereţii tăi, sau după cât de înalt zboară porcu... Şi într-adevăr, deşi toată lumea ştie sigur care este adevărul şi într-adevărul despre mirobolantele lumi nevăzute şi fiecare se bate cu cărămida-n piept că a găsit Calea, de fapt, nimeni nu ştie mai nimic.                

            Şi totuşi..., aşteptări că putem cunoaşte şi înţelege totul şi că putem accesa veşnicia avem, căci semnalele care ne arată că suntem pe drumul cel bun, încă de când am deschis ochii asupra lumilor văzute şi imaginate, ne însoţesc permanent în marşul nostru triumfal, de la nimic către nimic.        

           
Pentru bucuria minţii şi al sufletului vostru vă propun un videoclip, absolut senzaţional.


vineri, 15 februarie 2013

duminică, 18 noiembrie 2012

TEORIA ÎNTREGULUI - EINSTEIN


Ce gândeşte Dumnezeu - teoria întregului sau munca neterminată a lui Einstein 
 

  Revista Time l-a desemnat Omul Secolului XX. Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.

    Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Această teorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.

Câte forţe guvernează Universul?
  Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice TOATE fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2.000 de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu decadimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de exemplu:
- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
 - Putem găuri spaţiul?

Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a Matematicii şi pe cea a Fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:

- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen, impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când două particule elementare se află în contact sau la distanţă foarte mică una de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.

Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa" gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de natură să tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.

Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele semene ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care NU va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician."

Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşa. A două este fundamentată pe mici "pachete" discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea atomică.

O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi, cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea vreo şansă să fie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.

Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un supermicroscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (10-33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (quante de lumină). Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (quanta gravităţii).

În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.

Unii pentru, alţii împotrivă
Desigur, această teorie are şi detractori. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât... fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală ) este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.

Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.

Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider. Există şi unele păreri cum că problema va fi rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.

Pasager în Maşina Timpului



Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:

- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- energia negativă, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei warp" s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.

O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. "Râul timpului" se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi în continuare mort.

Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului. Materia negativă nu a fost văzută niciodată (ea cade în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie atât pozitivă, cât şi negativă, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a înfăptui teoriile Şi, chiar dacă am dispune de energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.

În prezent, teoria superstringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a Fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte -referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.

    
  Sursă foto antet Paul Ilie
  
   

miercuri, 30 mai 2012

SFÎRŞITUL UNIVERSULUI: CUM SE VA TERMINA TOTUL?

Sfârşitul Universului: cum se va termina totul? Galerie foto (5)
Articol preluat de pe http://www.descopera.ro/stiinta/9681284-sfarsitul-universului-cum-se-va-termina-totul
Autor:
Mihaela Stănescu
„Nimic nu poate fi veşnic, odată ce s-a născut” zicea cândva un învăţat al Antichităţii. Se gândea, desigur, în primul rând la fiinţele vii, a căror existenţă era urmată, invariabil, inevitabil, de moarte. Apoi, treptat, am aflat că şi entităţi lipsite de viaţă şi a căror existenţă părea cu adevărat veşnică trec printr-un şir de prefaceri ce culminează cu nimicirea lor. Stelele şi planetele, şi ele, se nasc şi pier. Şi atunci, dacă modelul apariţie-existenţă-dispariţie constituie soarta imanentă a tot ce există în Univers, ce se va întâmpla cu Universul însuşi?
Că s-a format cândva, o ştim; că există, iarăşi ştim. Se va sfârşi oare vreodată? Şi dacă da, când şi cum? Religiile lumii au, fiecare, variante proprii de răspuns la această tulburătoare nelămurire a omului.
Dar religia e doar una dintre modalităţile de cunoaştere şi înţelegere a lumii; o alta e ştiinţa.
Iar oamenii de ştiinţă s-au aplecat şi ei asupra neliniştitorului subiect, încercând să explice, în termenii astrofizici, ce se va întâmpla cu universul dacă şi când existenţa sa va ajunge la final.

Studiul teoretic al sfârşitului universului a devenit posibil odată cu elaborarea, în 1916, de către Albert Einstein, a teoriei generale a relativităţii, capabilă să descrie fenomene fizice la scară foarte mare, la scară cosmică. Elaborarea acestei teorii a însemnat un uriaş salt în fizică şi astronomie; ipoteze care înainte nu puteau fi formulate în termeni matematico-fizici au devenit explicabile şi au permis un progres fantastic al acestor ştiinţe. Idei îndrăzneţe privind evoluţia cosmosului au prins astfel viaţă.

În termenii ecuaţiilor relativităţii generale, sunt posibile mai multe soluţii, mai multe scenarii privind soarta universului.
  • Un număr de soluţii/scenarii au fost propuse de fizicianul rus Alexandr Friedmann, în 1922.
  • Altele au fost elaborate în 1927, de către Georges Lemaître, autorul teoriei privind expansiunea universului şi al celei mai cunoscute şi larg acceptate ipoteze ştiinţifice privind naşterea universului. Numită de el ipoteza "atomului primordial", avea să capete mai târziu numele sub care este cunoscută în prezent: teoria Big Bang.
  • În 1931 un alt renumit astronom - americanul Edwin Hubble - a publicat o serie de concluzii bazate pe studiul stelelelor variabile numite Cefeide, din galaxii foarte îndepărtate de a noastră. Observaţiile l-au dus la concluzia că universul se află în expansiune şi reprezentau astfel un argument în favoarea teoriei lui Lemaître.
Şi, din acest moment, o mare parte a comunităţii ştiinţifice a acceptat ideea că universul se extinde, că un univers static este o imposibilitate teoretică, aşadar starea lui actuală nu este staţionară, ci evoluează spre... altceva - orice ar fi acel ceva - iar de aici au izvorât , firesc, preocupările legate de ceea ce a fost şi de ceea ce urmează să fie.
Soarta universului, cred numeroşi savanţi la ora actuală, depinde de câţiva factori, intens studiaţi, dar încă puţin cunoscuţi: forma Universului (v-aţi întrebat vreodată ce formă are imensitatea cosmică înconjurătoare? Nu e uşor de răspuns, e un subiect dificil, ameţitor de complicat, pe care fizica cosmologică încă nu l-a elucidat), materia neagră - asupra căreia se concentrează un mare număr de studii - şi aşa-numita ecuaţie de stare, care descrie matematic modul în care materia neagră răspunde la expansiunea universului.

Combinând factorii de mai sus, rezultă că elementul principal în determinarea modului în care vor evolua lucrurile îl constituie densitatea Universului. Până în acest moment, măsurătorile legate de densitate şi de rata de expansiune a universului conduc la ideea unui univers care se va extinde la nesfârşit, ducând la un scenariu de final în care universul se va apropia de temperatura de zero absolut - ipoteza Big Freeze (vezi mai jos). Dar această teorie e complicată de existenţa materiei negre, despre care ştim realmente foarte puţine lucruri. Cercetările recente privitoare la natura materiei negre, la relaţia acesteia cu masa şi gravitaţia sugerează posibilitatea unor scenarii alternative, oferind o nouă perspectivă asupra sfârşitului lumii (?!)

Încă o noţiune importantă care apare în viziunile fizicienilor asupra soartei universului este singularitatea gravitaţională (sau singularitatea spaţiu-timp), descrisă ca o zonă a continuumului spaţiu-timp în care măsurile cantitative ce descriu cîmpul gravitaţional devin infinite. Descrierea acestor zone nu este posibilă în cadrul relativităţii generale, care poate totuşi prezice - în termeni matematici - formarea unor asemenea regiuni în univers. De exemplu, formarea unei găuri negre este însoţită de apariţia unei singularităţi gravitaţionale în interiorul ei. Mai pe înţeles, câmpul gravitaţional aici ar fi atât de puternic, încât nici n-ar putea fi măsurat. Ar fi, pur şi simplu, la o intensitate ce depăşeşte nu doar scala de măsuri utilizată la ora actuală, ci însăşi imaginaţia noastră.
Nu e uşor de operat mintal cu asemenea noţiuni, ce depăşesc mult sfera normală în care se mişcă gândirea noastră în viaţa de zi cu zi. E dificil de închipuit un univers în care geometria nu înseamnă linii, puncte, figuri şi corpuri geometrice, ci ceva prea vast pentru a fi cuprins cu mintea şi în care distincţia - de obicei destul de clară pentru noi, intuitiv -, între timp şi spaţiu se şterge, iar timpul devine el însuşi o (a patra) dimensiune a ceea ce există în univers. De aceea se şi vorbeşte despre spaţiu-timp, despre continuumul spaţiu-timp, văzut ca un ansamblu de dimensiuni care, împreună, în mod indisociabil unele de celelate, descriu starea universului la un moment dat, la scara colosală pe care o presupune o astfel de descriere. E, într-adevăr, greu de cuprins cu mintea.
Dar să nu disperăm. Chiar dacă sfârşitul universului nu eset câtuşi de puţin aproape şi este, de fapt, o problemă de fizică teoretică, pare totuşi interesant să încercăm să înţelegem cum văd savanţii, în termenii complicatei lor viziuni matematico-fizice, acest sfârşit.

Prin urmare, pentru oamenii de ştiinţă, scenariul sfârşitului lumii nu este o problemă de imaginaţie, ci mai degrabă una de calcule. Abordând matematicile complexe ale fenomenului prin prisma a ceea ce se ştie până acum despre forma universului (alte calcule complexe), despre materia neagră (despre care mai e foarte mult de aflat), despre expansiune şi despre densitatea Universului, oamenii de ştiinţă au elaborat o serie de scenarii care se vor preciza ori infirma pe măsură ce aflăm mai multe despre marile necunoscute ale cosmosului. Şi iată, mai jos, câteva dintre aceste scenarii.

Big Freeze: expansiunea continuă a universului va face ca el, în cele din urmă, să se apropie asimptotic (adică să se tot apropie, dar fără a o atinge vreodată) de temperatura de zero absolut (minus 273 grade Kelvin, după cum am învăţat la fizică). Ar fi necesare anumite condiţii legate de geometria universului, dar, una peste alta, e vorba despre faptul că, pe măsură ce s-ar extindem, universul s-ar tot răci, până când ar deveni atât de rece încât n-ar mai putea găzdui viaţă.
Un scenariu înrudit este moartea termică a universului: acesta ar evolua spre o stare - numită stare de entropie maximă - în care energia ar fi uniform distribuită, n-ar mai exista diferenţe de energie de la o zonă la alta, iar în absenţa unor astfel de diferenţe, nicio formă de mişcare, de transfer al informaţiei, n-ar mai fi posibilă. E ca şi când am pune în contact două obiecte care au aceeaşi temperatură: nu se întâmplă nimic, din punct de vedere termodinamic. Dacă unul dintre obiecte are o tenperatură diferită de a celuilalt, atunci are loc un transfer de căldură, de energie, de la un corp la altul. Dar, în lipsa oricărei diferenţe, totul rămîne nemişcat, inert, mort. Transpus la scara cosmică, acest scenariu ilustrează unul dintre destinele posibile ale universului: moartea termică.

Big Rip: acesta este un scenariu recent elaborat (2003) care introduce în ecuaţie o formă specială de energie, energia neagră fantomă. (Sună absolut înfricoşător. Bine că n-o să se întâmple prea curând.)
Termenul de energie fantomă desemnează o formă ipotetică de energie înzestrată cu o particularitate surprinzătoare: densitatea ei în univers ar creşte pe măsură ce universul se extinde, ceea ce contrazice, aparent, legile fizici, ba chiar şi pe cele ale logicii bunului-simţ. Dar, cum la scara nemăsurată a cosmosului nu se aplică întotdeauna legile logicii bunului simţ, ba nici chiar ale fizicii cunoscute la un moment dat (să ne amintim că Einstein a inventat o fizică nouă pentru a descrie ceea ce se întâmplă la scara universului), şi acest scenariu, deşi încalcă vreo câteva principii acceptate până în prezent (şi de aceea e considerat de mulţi cam.. speculativ), ar putea, peste o vreme, să devină mai larg acceptat, pe măsură ce aflăm mai multe despre cosmos, inclusiv despre misterioasa energie fantomă.
Energia neagră fantomă, dacă există, ar fi responsabilă de accelerarea expansiunii universului, care, aşadar, nu s-ar lăbărţa extinde cu viteză constantă, ci din ce în ce mai repede, mai ameţitor, mai nebuneşte, apăsând din ce în ce mai tare pe acceleraţie... iar toată materia din univers, toate corpurile cereşti, mari şi mici, apoi moleculele şi atomii, toate s-ar îndepărta progresiv unele de altele, cu viteze şi la distanţe imposibil de măsurat, până când totul s-ar disloca, s-ar sfărâma, s-ar distruge complet sub acţiunea forţei colosale, de neoprit, care le-ar smulge pe unele de lângă celelalte.


Big Crunch: acesta ar reprezenta un fel de fenomen invers Big Bang-ului: ajuns la o anumită densitate, universul ar începe să se contracte treptat, pînă când ar cădea în el însuşi; întreaga materie - stele şi planete, asteroizi de piatră şi comete de gheaţă, nori de praf cosmic şi misterioasa materie neagră -, dimpreună cu continuumul spaţiu-timp, s-ar reduce la o singularitate adimensională, cu alte cuvinte, la ceva infinit de mic, de unde fusese ceva infinit de mare. Cum ziceam, invers decât Big Bang-ul, în care s-a trecut de la ceva infinit de mic la ceva fără seamăn de mare şi care se tot extinde şi în momentul de faţă. Nu se ştie cum ar arăta rezultatul final al unui Big Crunch, dar acest scenariu aduce în vizor posibilitatea teoretică a unui scenariu ciclic, repetat la nesfîrşit: contractarea extremă a universului ar fi urmată de o nouă destindere şi expansiune... şi tot aşa, o succesiune infinită de evenimente Big Bang şi Big Crunch, care ne mulţumeşte cel puţin ideea, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv, că de fapt, nu se termină niciodată, că viaţa este o succesiune fără sfîrşit de creare, distrugere şi iar creare, că totul merge în cerc, totul se repetă, ceea ce a fost va mai fi, iar moartea este totodată sfârşit unei vieţi şi premisa alteia. Este vorba, deci, de un model ciclic, numit de fizicieni universul oscilant.

În această viziune, evenimenul Big Bang care a dat naştere universului cunoscut (ăsta al nostru) a fost rezultatul morţii, colapsului, sau cum vrem să-i spunem, unui univers precedent. În acest model teoretic, numit Big Bounce, Universul nostru de azi a luat locul altuia, în ciclul infinit al naşterii şi morţii lumii. Şi uite-aşa fizica cosmologică şi filosofia se întîlnesc şi devin una, precum spaţiul şi timpul în nemărginirea Universului.

Multiversul: acesta e un alt scenariu optimist, dintre cele care spun că nu se termină niciodată de tot. Universul nostru, cel în care trăim azi, ar fi doar unul dintr-o infinitate de astfel de alcătuiri, de "versuri" diferite, toate la un loc formând multiversul. Fiecărui "vers" (hai să-i zice, totuşi, univers, că vers prea sună a altceva) alcătuit din materie îi corespunde unul similar din antimaterie; dacă presupunem că toate aceste universuri se comportă la fel ca al nostru, adică se extind, atunci pe măsură ce se extind ajung, la un moment dat, să se ciocnească îmtre ele, materia şi antimateria se neutralizează, se anihilează reciproc, iar respectivul ansamblu vremelnic de două universuri dispare, eliberând, în proces, o uriaşă cantitate de energie. În termenii acestei ipoteze, Big Bang-ul "nostru", cel ce a dat naştere universului în care trăim, a fost doar unul dintr-o succesiune fără sfârşit de Big Bang-uri, ce se desfăşoară fără încetare într-un spaţiu de asemenea nesfârşit - o reacţie în lanţ, în care moarte unor universuri vechi e urmată de naşterea unora noi, în veci vecilor. Deci, nu se termină nicicând; multiversul, în ansamblul său, nu are sfârşit.


Deci, pe acestă notă optimistă, să ne amintim că înainte de a putea şti cum va fi soarta din umră a Universului nostru, trebuie să mai aflăm multe despre el - dacă vom putea. Trebuie să aflăm ce e cu misterioasa materie neagră, cu la fel de misterioasa energie neagră, cu antimateria, cu ameţitoarea geometrie implicată de forma universului şi cu multe alte elemente, pentru a putea aduna într-o ecuaţie - care să pară simplă măcar specialiştilor - uriaşa cunoaştere pe care o presupune prevederea destinului final al universului. Suntem încă deparate de acea cunoaştere şi poate că nu e întâmplător faptul că universului e şi el el departe de a se sfârşi. Poate că, într-adevăr, în tot şi între toate există o legătură, iar noi mai avem treabă de făcut în acest Univers care, de aceea, mai durează.

vineri, 6 ianuarie 2012

GAURA IN TIMP

Uluitor: cercetătorii de la Pentagon au creat o „gaură” în timp!

Într-o bună zi, soldaţii americani vor putea efectua operaţiuni secrete fără a fi observaţi, graţie realizării unor fizicieni finanţaţi de Pentagon, care au reuşit să creeze o veritabilă „gaură” în timp!
O echipă de cercetători de la Universitatea Cornell, cu susţinerea Darpa (departamentul de cercetare din cadrul Pentagonului), a reuşit să ascundă un eveniment pentru 40 de picosecunde, manipulând lumina.
Cercetarea a fost publicată în jurnalul Nature, fiind pentru prima dată când oamenii de ştiinţă reuşesc să mascheze un eveniment. Până acum, alţi cercetători au reuşit să creeze momente de invizibilitate, camuflând obiecte, însă niciodată până acum nu reuşiseră să "camufleze" perioade de timp.
Pentru a camufla un obiect, cercetătorii "curbează" lumina în jurul acestuia. Dacă lumina nu atinge respectivul obiect, acesta nu va fi vizibil ochiului uman.
În cazul evenimentelor, pentru a le camufla, cercetătorii modifică viteza de deplasare a luminii. Pentru a observa un eveniment, lumina emisă de respectivele acţiuni este percepută de ochiul uman. În mod normal, această lumină se deplasează dinspre evenimentul observat spre ochiul observatorului într-un ritm constant. Reuşita cercetătorilor de la Cornell a fost în modificarea acestui flux de lumină, pentru o durată foarte scurtă de timp, astfel că evenimentul respectiv putea să aibă loc fără a fi observat.

Întregul experiment a avut loc în cadrul unui cablu de fibră optică. Cercetătorii au lansat un fascicul de lumină verde de-a lungul cablului, unde trecea printr-o lentilă ce împărţea lumina în două frecvenţe, una deplasându-se mai repede decât cealaltă. În timp ce această separare avea loc, cercetătorii au lansat o pulsaţie de laser roşu de-a lungul cablului. Acest eveniment a avut loc în cadrul unei "găuri" în timp, astfel că a fost imperceptibil.
Oamenii de ştiinţă recunosc că va trece mult timp până când se vor putea "masca" durate mai lungi, la nivel de secunde, însă afirmă că această reuşită poate avea multe aplicaţii concrete. Spre exemplu, tehnologia de "mascare" a timpului poate permite efectuarea unor operaţiuni secrete în cadrul unui computer, fără ca acestea să poată fi detectate.

Editorii de la Nature au declarat că reuşita cercetătorilor de la Cornell reprezintă "un pas important către realizarea unui cloaking total spaţio-temporal".
Specialiştii de la Cornell afirmă că, pentru a masca un eveniment cu durata de o secundă folosind aparatura cu care au efectuat experimentul revoluţionar, ar fi nevoie de o maşinărie ce s-ar întinde pe 30.000 de kilometri.

Sursa text si foto : descopera.ro dupa  Wired

marți, 22 noiembrie 2011

DAN IANCU - NOI, O JUMATATE DE ZEU


Dan Iancu - Noi, o jumătate de zeu


  "O carte, nici roman, nici poezie, de fapt un mozaic de conceput un zeu al spunerii, ce nu se-mplinește nicicum, nici în iubire, nici în comnunicare, în care vă veți găsi pe voi în acele ipostaze în care nimic nu transpare dincolo de pereții de sticlă ai acvariului în care viețuim. O parte din noi rămîne pradă singurătății, oricît de greu ar fi. Citește-te! "

CERETI IN LIBRARII
cărți de același autor:
Despre înțeles
Editura Cartea Românească 1997
bostonmylove
Editura Eminescu 2002
o piatră de spus
Editura Vinea 2004
Discursuri
Editura LiterNet
http://www.liternet.ro/autor/526/Dan-Iancu.html
tata doar fotografii
Editura agol 2009

Mult succes Dane, bunule prieten!

joi, 10 noiembrie 2011

TOTUL DESPRE TOT - II -


LEGILE CLAROBSCURULUI
de Nea Ion Chibalion
Iluminarea si intunecarea sunt echivalente. Adevarul se dizolva in clarobscur.

VII. GENUL
 
”TOTUL” n-are gen defel,
Nu-i o “ea”, dar nici un “el”;
Este-un paradox netot:
”Totu-i totul” şi-asta-i tot.

”TOTUL” e-un cuvânt hilar,
Nu-i nici iapă, nici măgar,
Iar catâr de vrei să-i spui
E greşit! Nici catâr nu-i !

Două “toturi” nu au sens,
Doi “toţi” este un nonsens.
Două “toate”–i o prostie,
Totu-i un ne-tot, se ştie.

Si-uite-asa confuz cum este
Totul este de  poveste, 
Căci Totul cuprinde-n sine
Genul “el” sau “ea”, vezi bine.

Neutru-i hermafrodit
Este-un “el”, dar mai tâmpit
Iar de zici că-i “ea”, deodată,
Nu e toată, e netoată.

Maestrul isi evalua discipolii pe rand. “Acesta nu e genul meu, nici acesta, nici acesta… acesta da, e genul meu de discipol!” Maestrul se ilumina. Discipolul era femeie.
"Este un gen in toate lucrurile; TOTUL are principiile sale: masculin si feminin; genul se manifesta in toate planurile" – KYBALION – legea genului